Deja este destul de cunoscut în toata lumea, nu numai în Moldova ce s-a petrecut la Chişinău pe 7 aprilie 2009. Chiar prima pagină a cotidianului New York Times de ieri descria detaliat, şi destul de echidistant aş zice eu, „protestele” transformate în vandalism din capitala Moldovei. Azi dimineaţa au apărut şi primele cadre la lumina zilei a urmărilor devastatoare după “protestele” de ieri. Folosesc aici ghilimele din mai multe considerente: (1) violenţa care a urmat dupa primele manifestaţii (modeste) de luni pune sub semn mare de întrebare credibilitatea acestor manifestaţii; (2) motivele care au fost folosite pentru organizarea „flashmob-ului” pman-esc au mai multe faţade, implică şi aşteptări diferite din partea grupurilor respectiv-împarţite in două (manipulaţii si manipulanţii). Despre asta puţin mai târziu.
Chestiunea care stă la baza organizării unui asemenea eveniment constă în altceva. Pentru că, dacă este sa fim subiectivi din punct de vedere al valorii acestei mobilizări, trebuie să recunoaştem că nu neîncrederea în rezultatele votului i-a adus pe tineri în Piaţă. În realitate, sentimentul de disperare, deznădejdea şi indignarea sunt emoţiile care i-au adus pe protestanţi în PMAN (potrivit aceluiaşi articol din NY Times). Toate aceste puncte transmite presiunea de pe relaţia dintre comunist vs. anti-comunist pe relaţia antagonistică dintre tânăra generaţie şi cea vârstnică. Această tensiune dintre nepot si bunel (vehiculată parţial şi în presa occidentală) este una din principalele forţe care a dus la crearea acestei „dezamăgiri” a tinerilor după rezultatele alegerilor.
În acest context, pentru a da o nuanţă de credibilitate în necesitatea unei acţiuni stradale, organizatorii ei trebuiau sa aibă o bază corectă din punct de vedere moral dar şi din cel juridic. O eventuală falsificare a voturilor ar fi fost răspunsul ideal pentru ambele aceste necesitaţi. Foarte brusc, un zvon precum că unele voturi au fost prejudiciate a înconjurat Internetul (prin intermediul furnizorilor de social networking ca si Facebook, Twitter, etc.) într-o maniera bine-cunoscută sub alt nume: telefonul-stricat. Astfel, timp de 10 ore după primele rezultate electorale, s-a ajuns la ferma convingere virtuală că peste 180,000 (!) de oameni decedaţi s-ar fi rătăcit inexplicabil pe listele electorale – nu numai atât – s-a alegat că o mare parte dintre aceştia au şi reuşit să voteze!
Validitatea acestei insinuări devine foarte curând neimportantă. Rolul ei a fost să dea susţinătorilor cel puţin o rază de speranţă că se mai poate schimba ceva (deşi s-a constat că observatorii – inclusiv de la UE, OSCE, CSI – nu au găsit ilegalitaţi majore comise). Respectiv, mişcarea a început de luni cu modeste manifestări de dezamăgire şi sumbre exteriorizări de deznădejde. Luni s-au împrăştiat tinerii pe la case cu încurajări pentru a doua zi, când trebuiau sa vină mai mulţi.
